Școala Pianu

Misiunea școlii

      ,,Să oferim tinerilor o educaţie şi instruire de înaltă calitate printr-o ofertă educaţională adaptată nevoilor lor, şi a comunităţii locale; să asigurăm educaţia de bază prin dezvoltarea echilibrată a tuturor competenţelor cheie şi formarea pentru învăţarea pe parcursul întregii vieţi; să oferim şansa unei educaţii deschise integrării europene.”

Viziunea școlii

„O șansă fiecărui copil pentru a reuși în viață!”

Istoricul școlii

      Primele estimări ale apariţiei Şcolii Pianu sunt în jurul anilor 1770. Localul era o casă afundată în pământ, cu bănci bătute pe pociumbi, de o parte stând băieţii şi pe cealaltă fetele. Din cauza fumului şi a colbului dascălul s-a îmbolnăvit de ochi şi a părăsit dăscălia.
      Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea apare ca învăţător în comună Iosif Bena, salarizat de biserică. Ştiutorii de carte care vroiau să fie învăţători trebuiau să urmeze anumite instrucţiuni, urmând să fie supuşi unui examen. Cei găsiţi destoinici primeau din partea Directoratului Naţional al Şcolilor Neuniţilor din Marele Principat al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, o diplomă de „capabil”. În această situaţie s-a găsit şi Zaharia Bena, căruia i s-a eliberat o astfel de „diplomă de capabil” pentru oficiul învăţătoresc la 22 iunie 1922. Acestuia i-a urmat apoi în comună Ilie Pise, absolvent al Şcolii normale grănicereşti din Orlat. Potrivit Ordinului Guvernului nr. 28151 din 29.01.1858. În Pianu de Jos, cercul Sebeş frecventau şcoala 144 de copii, fapt ce plasa comuna pe locul al III-lea, după Sebeş 188 de şcolari şi Răhău 155 de şcolari. Învăţător pe vremea aceea era Nicolae Bena care obţinuse şi el calificativul de „capabil”. Data exactă a întemeierii primei şcoli din comună nu se cunoaşte însă exact, dar se ştie că era construită în cimitirul vechi, în apropierea bisericii cu faţa către Uliţa satului.
      În 1850, vechiul local a fost demolat ca necorespunzător şi timp de 10 ani cursurile s-au ţinut în diferite case particulare, cu încăperi mai mari. În 1860, biserica a cumpărat casa lui Lazăr Ştefan, pe care a dat-o patru ani mai târziu văduvei Safta Munteanu, în schimbul casei acesteia cu trei camere foarte mari, care a servit drept şcoală 50 de ani.
      În 1911 s-a construit actualul local al şcolii primare, cu trei săli de învăţământ, o sală mică pentru cancelarie şi o locuinţă pentru învăţător - costul lucrărilor ridicându-se la 30.000 de coroane. Şcolile româneşti ortodoxe fiind confesionale toate cheltuielile erau suportate de biserică. Se preda în mod obligatoriu pe lângă limba strămoşească şi cea maghiară. La 1 Decembrie 1918, Şcoala Pianu de jos funcţionează cu trei cadre didactice, învăţământul de 4 ani fiind obligatoriu. Până la Marea Unire din 1918, guvernul din Transilvania nu a acordat nici un fel de sprijin învăţământului românesc acesta desfăşurându-se graţie efortului oamenilor simpli, care s-au străduit să ofere luminării prin cultură baza materială necesară. Şcoala a fost totodată şi un pretenţios instrument de luptă pentru realizarea idealului naţional al românilor. Începând cu 1 decembrie 1918, învăţământul săsesc a trecut sub sprijinul, îndrumarea şi controlul satului român, învăţătorii devenind salariaţi de stat iar cheltuielile de întreţinere a şcolilor fiind suportate din bugetul comunelor. La 10 ani de la preluarea învăţământului de către statul român s-a introdus şi învăţământul preşcolar care a funcţionat la Pianu de Jos în localul şcolii primare până în 1969, când s-a trecut în noul local.
      Şcoala săsească a avut o situaţie favorabilă faţă de cea românească, comunitatea săsească înfiinţând şcoli, inclusiv în Pianu de Jos, încă înainte de sfârşitul secolului al XV-lea. Nu există din păcate date absolut certe, informaţiile fiind obţinute de la saşii mai bătrâni şi de la pastorul lor. Şcolile săseşti dispuneau de clădiri spaţioase, cu loc larg de curte pentru copii, cu grădini mari şi cu material didactic corespunzător. La Pianu de Jos, şcoala săsească veche, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă, avea la început o singură sală mare de învăţământ. În 1910 s-a construit un noul local, compus din două săli pentru desfăşurarea cursurilor şi două locuinţe pentru învăţători. Din acel an, vechea clădire a şcolii săseşti a fost folosită până în 1963 Cămin Cultural Săsesc. Şcoala săsească avea numai ciclul primar, iar elevii saşi continuau gimnaziul în limba română având repartizate săptămânal ore de limba germană. După Decembrie 1989 după plecarea masivă a saşilor în Germania, secţia germană s-a desfiinţat în sat în lipsă de elevi şi cadre didactice. Începând din anul Şcolar 1996/1997 şcoala poartă numele „Augustin Bena”.
      Şcoala din Pianu de Sus. Urme scrise există de la 1850. La început a funcţionat cu un învăţător în case particulare, iar clădirea a fost din două camere, din care una clasă si una de cancelarie unde locuia învăţătorul. Până la construirea unui nou local de şcoală, au funcţionat învăţătorii: Ion Miclăuş, Ion Albu. Celmai mult a funcţionat învăţătorul Vasile Dura, din satul Deal, comuna Câlnic, instituit la 1 septembrie 1876 funcţionând până la 15 iunie 1902. În 1897 s-a construit şcoala actuală care era formată din 4 săli de clasă şi o cancelarie. În anul 1935 cu aprobarea bisericii Primăria comunală a construit etajul şi astfel astăzi este compusă din 8 săli de clasă, şi cancelarie. În anul 1964 a fost construit un local nou de grădiniţă cu 4 săli de clasă şi cancelarie. Timp de două decenii 1971-1991 şcoala a cuprins şi prima treaptă de liceu cu clasele IX şi X. Primii învăţători pe care îî cunoaştem au fost: Ion Miclăuş, Ion Albu, Vasile Dura, Niclae Maniu, Cionca Ion, Maxim Vulcu, Dumitru Oana şi Voişan Ion.
      Şcoala din Strungari funcţionează în local propriu numai din anul 1910. Înainte funcţiona în case particulare, cum a fost a gospodarului Lazăr Stoica, care era totodată şi învăţător – fără pregătire specială. A urmat ca învăţător Stanciu Zaharie care era şi preot în Purcăreţi.
      Şi la Purcăreţi a fost construită şcoală pentru instruirea copiilor. Actualul local construit în 1953 i-au premers altele două construite din bârne. Deci, de vreme ce s-au ridicat, pe rând două construcţii şcolare, în trecut putem trage concluzia că şcoala era apreciată de înaintaşi şi în acest sat de munte. La această şcoală veneau şi copiii din Plai. Cei mai vechi învăţători au fost: Bucurescu Ion din Plai şi Raica Ion din Răchita, la sfârşitul secolului al XIX-lea. În iarna anului 1917-1918 Lucian Blaga mergea două luni la Purcăreţi: „ … un sat de munte ciobănesc, aşezat pe un plai, ce dă într-o vale paralelă cu Valea Sebeşului (Valea Pianului) unde Romul Bena din Pianu de Jos, un văr al lui, era învăţător. Acesta va deveni cunoscutul personaj „Vărul Romi”din „Hronicul şi cântecul vârstelor”.